UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE, UN ACT DE CONȘTIINȚĂ NAȚIONALĂ

(partea a II-a)

UNIREA PRINCIPATELOR A ÎNCEPUT LA IAȘI

 

Unul dintre dezideratele partidei naţionale din Moldova, publicate de Mihail Kogălniceanu în august 1848, la Cernăuţi (Bucovina), era Unirea Principatelor.

În timpul domniilor lui Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova, ideea unirii a pătruns adânc în spiritele românilor, pe care domnitorii o susţineau. Astfel, Barbu Ştirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „Pentru a fi… interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorinţele unanime ale valaho-moldovenilor cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară ce a suferit de încercările alegerilor şi prefacerilor”.                                                                                                              

”Hora Unirii la Iași” – Theodor Aman

Într-un memoriu trimis Conferinţei de pace de la Paris, la sfârşitul războiul Crimeii (1856), Grigore Alexandru Ghica cerea, de asemenea, în chip hotărât, unirea Principatelor Române. Mulţumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declara: „Măria-ta ai pregătit calea către mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări”.

 

 

MARILE PUTERI EUROPENE CER O UNIUNE MAI MULT FORMALĂ

Congresul de pace de la Paris – 1856

          Noile divanuri ad-hoc, din Principatele Române, alese în octombrie 1857, după înţelegerile de la Osborne dintre împăratul francez Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei, cereau Porţii Otomane şi Puterilor garante:

  • respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
  • unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România;
  • prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării noastre;
  • neutralitatea Principatelor;
  • putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.

Prin Convenţia prevăzută de Tratatul Încheiat la Paris, în ziua de 7/19 august 1858, s-au hotărât următoarele:

  • Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite;
  • la Focşani va exista o Comisie Centrală care va pregăti legile;
  • tot la Focşani va exista o Curte de Casaţie comună şi armatele vor primi o organizare identică spre a forma, la nevoie, una singură;
  • fiecare ţară va avea domnul său, care va cârmui şi administra cu ajutorul miniştrilor şi va exista o adunare legislativă.

În acest fel, Convenţia devenea noua Constituţie a Principatelor Muntenia şi Moldova.

Conform noii Constituţii, moldovenii au ales ca domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, pe colonelul Alexandru-Ioan Cuza.

 

 

BUCUREȘTENII HOTĂRĂSC O UNIRE ADEVĂRATĂ A MUNTENIEI CU MOLDOVA

DUBLA ALEGERE A LUI ALEXANDRU IOAN CUZA LA BUCUREȘTI

 

În Muntenia se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbei, foşti domnitori. Învingând elementele conservatoare, reprezentanţii partidei naţionale au reuşit să aleagă ca domn, la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, tot pe colonelul Alexandru-Ioan Cuza. Un ziarist al epocii, George Valentineanu, scria: „Tot Bucureştiul era în picioare, de la Filaret şi Dealul Mitropoliei până la Băneasa, mişcat de această veste salvatoare şi strigând din rărunchii inimii: Trăiască Unirea! Trăiască Cuza Vodă! Trăiască Roşii şi Albii! Trăiască boierii şi poporul! Bucuria era în culme. Toţi îşi deteră mâna şi se sărutară ca nişte fraţi. Nu mai erau resimţite sentimente separatiste, nu mai erau partide (…). Lacrimi de bucurie ieşeau din ochii tuturor”.

A fost unul din rarele momente de concordie naţională pe care le-au trăit românii în istoria lor.

Prin dubla alegere a lui Alexandru-Ioan Cuza, care a provocat o mare însufleţire în Moldova, Muntenia şi Transilvania, înaintaşii noştri au ştiut să împace textul Convenţiei de la Paris (din 7/19 august 1858), cu dorinţa ţării întregi. Astfel, lupta pentru unire a înregistrat un succes răsunător, dubla alegere însemnând începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului naţional român.

Proclamarea Unirii – De Theodor Aman  (București, 24 ianuarie 1859)

Referindu-se la atmosfera în care s-a votat Unirea Principatelor Române, H. Churchil, consulul britanic de la Iaşi, nota, la 6 februarie 1859: „Alegerea lui Cuza în Ţara Românească a creat un mare entuziasm aici. Se consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unirea care va fi înfăptuită, dacă nu i se vor opune măsuri puternice. În jurnalele din Moldova s-a declarat clar că dacă Poarta va îndrăzni să refuze investitura, românii îi vor respinge autoritatea şi, de la primul până la ultimul, îşi vor apăra drepturile până la capăt”.

Evenimentul a avut ecou şi peste hotare, stârnind comentarii elogioase în Franţa, Marea Britanie, statele italiene ş.a. Cunoscutul revoluţionar maghiar Ludwig Kossuth scria că „un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie, dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige”.

8 februarie 1859 – Al. Ioan Cuza este întâmpinat de bucureșteni pe Podul Mogoșoaiei

       Sugestivă pentru entuziasmul populaţiei româneşti de pretutindeni, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, este telegrama trimisă domnului de locuitorii judeţului Fălciu: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit, slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită… este atât de mare cât nu o poate scrie niminia. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice. Îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge la ale Măriei Tale, să ne pui la cale până la sfârşit. Rugămu-te, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine Voitor şi slobozitorul neamului ţărănesc”.

8 februarie 1859, București – Cortegiul Domnului Unirii trece prin poarta Mitropoliei

 

În anii domniei sale (1859-1866), Alexandru-Ioan Cuza a reuşit să desăvârşească Unirea Principatelor şi să dea noului stat, România, o organizare modernă. Rămânea generaţiilor viitoare să acţioneze pentru înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918.

Primirea fastuoasă a lui Domnitorului Al. Ioan Cuza la Palatul Domnesc din București

 

 

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

ALEXANDRU IOAN CUZA ÎN CONȘTIINȚA ROMÂNILOR

UN ROMÂN PROVIDENȚIAL

Alexandru Ioan Cuza s-a născut la data de 20 martie 1820, într-o mahala a locali-tăţii Bârlad. Părinţii săi, vornicul Ioan Cuza şi Soltana Cozadini, de obârşie greacă, i-au asigurat o copilărie fericită la moşia lor din localitatea Bărboşi, judeţul Fălciu (a nu se confunda cu Barboşi din judeţul Galaţi). Şi-a făcut studiile gimnaziale în Iaşi, în cadrul pensionului lui Victor Cuenin, desăvârşindu-şi instruirea la Paris, unde a  urmat liceul şi apoi cursuri de medicină şi de drept.

Palatul familiei Cuza de la Ruginoasa

În perioada 1837-1840, Alexandru Ioan Cuza (Alecsandru Ioan Cuza, după unele surse) a fost cadet în armată (aspirant la gradul de ofiţer), la arma cavalerie. Apoi a lucrat în calitate de membru al Judecătoriei Covurlui, însă în octombrie 1845 şi-a dat demisia, participând alături de tinerii revoluţionari români la pregătirea revoluţiei burghezo-democrate din martie 1848, în Moldova. A fost arestat împreună cu tatăl său, Ioan, cu Costache Negri, cu Vasile Alecsandri, precum şi cu alţi nouă revoluţionari socotiţi periculoşi. Toţi au fost transportaţi în câteva căruţe, la Galaţi, şi îmbarcaţi pe o corabie, pentru a fi trimişi la Constantinopol. Intervenţia hotărâtă a Elenei Rosetti-Cuza, fiica postelnicului (membru al sfatului domnesc) Iordache Rosetti-Solescu şi a Ecaterinei (născută Sturza, la Miclăuşeni, lângă Roman) cu care se căsătorise la data de 30 aprilie 1844, la Soleşti, judeţul Vaslui, şi a consului englez, Cumingam, a reuşit să devieze corabia ce se îndrepta spre Măcin, ajutându-i să scape cu viaţă.

În luna mai 1848 Alexandru Ioan Cuza a participat la adunarea de pe Câmpia Libertăţii, de la Blaj, alături de alţi revoluţionari moldoveni, munteni, bănăţeni şi transilvăneni.  După un auto-exil la Paris şi Constantinopol, Cuza a revenit în Moldova, însoţindu-l pe noul domn al Moldovei, Grigore Alexandru Ghica (1849-1856), adept al unirii Principatelor Române. 

În timpul domniei lui Grigore Ghica, Alexandru Ioan Cuza a fost numit Preşedinte al Judecătoriei Covurlui, lucrând în Galaţi până în anul 1851, apoi Director al Ministerului de Interne, la Iaşi, până în 1853 şi agă (şef al poliţiei), între anii 1853-1856, în Iaşi. La 6 iunie 1855, Grigore Ghica i-a acordat titlul de vornic (reprezentant al domniei) cu drepturi depline în administrarea oraşului Galaţi şi, de la data de 7 iulie 1856, pârcălab (administrator) al portului şi oraşului Galaţi. 

În timpul caimacanului Nicolae Vogoride, Alexandru Ioan Cuza a fost încadrat în armată, acordându-i-se, succesiv, gradele de sublocotenent (6/12 martie 1857), locotenent (24 aprilie / 6 mai 1857), căpitan (28 aprilie / 10 mai 1857) şi maior (3/15 mai 1857).     Sub căimăcămia sa, Vogoride, sprijinit de Austria și de Turcia care i-au promis domnia Moldovei, a încercat din răsputeri să combată acțiunile unioniste ce erau programate în țările române. Interceptând o scrisoare a lui Nicolae Vogoride, din care rezulta intenţia murdară acestuia de a falsifica alegerile, Alexandru Ioan Cuza a trimis-o lui Petre Ispirescu, care a transmis-o spre tipărire şi difuzare, compromiţându-l pe caimacam. Alexandru Ioan Cuza şi-a dat demisia din armată, la data de 6/18 iulie 1857, protestând împotriva acestui act antiunionist. Alegerile au fost, totuși, falsificate în mod grosolan, de administrația Vogoride la îndemnul și cu susținerea Austriei (care vedea prin Unire pierderea Transilvaniei) și de Turcia.

După repetarea alegerilor , în septembrie 1857, Alexandru Ioan Cuza a fost rechemat în armată, avansat colonel, şi numit în înalta funcţie de locţiitor al hatmanului miliţiei. Ales deputat de Galaţi şi membru al Divanului ad-hoc de la Iaşi, Alexandru Ioan Cuza a contribuit la pregătirea alegerilor din ziua de 5/17 ianuarie 1859.

-va continua-

Posted in Cultură, istorie | Leave a comment

UNIREA PRINCIPATELOR ROMÂNE, UN ACT DE CONȘTIINȚĂ NAȚIONALĂ

Stema Principatelor Române

UNITATEA NAȚIONALĂ ÎN CONȘTIINȚA ROMÂNILOR

Conştiinţa poporului român despre unitatea sa etnică este străveche. Când păstorii români din Ardeal coborau la iernat cu turmele lor în Câmpia Dunării sau dincolo de Dunăre, pe ţărmul mării, ei auzeau pretutindeni aceeaşi limbă şi vedeau aceleaşi obiceiuri. Tot aşa, când pescarii de la „baltă” treceau cu carele lor de peşte peste munţi, spre Braşov, Sibiu, Bistriţa şi mai departe, întâlneau aceeaşi limbă şi îşi dădeau seama că reprezentau unul şi acelaşi popor. Primele tiparnițe de la Govora – Vâlcea, Mănăstirea Dealu -Târgoviște și din Moldova au menținut unitatea de neam, credință ortodoxă și de limbă prin acei călugări, preoți și țărani care duceau Ceaslovul, Evangheliile și celelalte cărți de cult și învățătură creștină scrise cu litere chirilice dar în cea mai curată limbă românească, în Ardealul stăpânit de străini. În ciuda politicii de deznaționalizare a românilor, conști-ința națională a început să încolțească în mod natural în mintea românilor de pe ambele părți ale Carpaților.

 

PRIMA ATESTARE A UNITĂȚII NAȚIONALE PRIN LIMBĂ

Monumentul Paliei de la Orastie

Dar, poate cel mai important moment pentru trezirea conștiinței naționale este apariția, la 14 iulie 1582, a lucrării ”Palia de la Orăștie”, ce cuprindea primele două capitole din Vechiul Testament. În Predoslovie, adică introducerea în lucrare, ”Șerban diiacu, meșteru mare a tiparelor” împreună cu ”Marien diiac”, autorii cărții și ucenici ai Diaconului Coressi, scriau: ”  ”Pentru aceia cu mare muncǎ scoasem de limba jidoveascǎ si greceascǎ si sârbeascǎ pre limba româneascǎ 5 cărți ale lui Moisi prorocul si patru cărți și le dăruim voo frați rumâni și le-au scris în cheltuială multǎ… și le-au dăruit voo fraților români,… și le-au scris voo fraților români” ”cu mare muncă… pre limba românească”. A fost prima mențiune a numelui de ”români” și ”limbă românească” din istorie. Conștiința națională o luase înaintea vremurilor.

Cărturarii moldoveni Grigore Ureche şi Miron Costin au stăruit încă din secolul al XVII-lea asupra unităţii românilor, arătând că moldovenii cu muntenii şi cu transilvănenii una sunt şi „de la RÂM ne tragem”, din nobila obârşie a Romei.

Dar, dacă exista o conştiinţă populară şi una cărturărească asupra unităţii etnice româneşti, nu era, în schimb, şi o unitate politică,  existând concomitent trei state românești: unul la miazăzi de Carpaţi, numit Ţara Românească (sau Muntenia), altul la răsărit, numit Moldova, şi un al treilea în interiorul lanţului Carpatic, numit Transilvania.

Mihai Viteazul a fost singurul domnitor român care a reuşit să unească sub sceptrul său cele trei ţări româneşti, în anii 1599-1600. O unire politică dictată de pericolul reprezentat de Imperiul Otoman aflat în plină ofensivă către centrul Europei, la care se adăuga fericita situație de a fi vorba de același popor împărțit în trei țări distincte. Unii istorici afirmă că nu e sigur că actul curajos al Vitezului Mihai a fost dictat de conștientizarea unității etnice a unui singur popor de români, la sfârșitul secolului al XVI-lea neexistând nici măcar noțiunea de națiune. Aserțiune contrazisă de chiar ”Palia de la Orăștie”, cu numai douzeci de ani înainte. Astăzi putem afirma că Unirea de la 1600 a devenit un deziderat al generațiilor următoare până în vremurile moderne. Primii care au reluat ideea de unitate naţională au fost reprezentanţii Școlii Ardelene: Petru Maior, Gheorghe Şincai, Inocenţiu Micu-Clain şi Ion Budai Deleanu.

Încă din anul 1772, într-un memoriu adresat împăratului Austriei personal, semnat de mai mulţi înalţi dregători, marele ban muntean Mihai Cantacuzino arăta avantajele ce ar decurge pentru Principatele Române, dar şi pentru pacea europeană, dacă Ţara Românească şi Moldova s-ar uni şi dacă noul stat s-ar bucura de protecţia comună a Austriei şi Rusiei.

Odată cu veacul al XIX-lea, ideea unirii politice a românilor de pretutindeni a devenit tot mai puternică şi a ajuns să se impună ca o necesitate obiectivă. Răpirea Moldovei dintre Prut şi Nistru de către Imperiul Ţarist, la data de 16/28 mai 1812, a trezit şi mai mult conştiinţele pentru intensificarea eforturilor în scopul făuririi statului naţional român.

Adresându-se boierilor, într-o scrisoare din 5/17 aprilie 1821, Tudor Vladimirescu le spunea să ia legătura „cu dumnealor boierii moldoveni, ca unii ce suntem de un neam, de o lege şi supt aceeaşi stăpânire şi ocrotiţi de aceeaşi putere”. Tudor adăuga: „urmează să ştim cele ce se fac acolo, să le vestim acestea de aici ca fiind la un gând şi într-un glas cu Moldova, să putem câştiga, deopotrivă, dreptăţile acestor principaturi, ajutându-ne unii pe alţii”.

Cărturarii români doreau atunci, din adâncul fiinţei lor, unirea celor trei ţări româneşti. Imaginea Daciei vechi, a ţării lui Burebista şi Decebal, ce se întindea pe ambele laturi ale Carpaţilor, domina spiritele. Încă din 1818 învăţatul Dionisie Fotino a publicat „Istoria vechii Dacii”. Mihail Kogălniceanu a scos la Iaşi, în 1840, publicaţia „Dacia literară”. Transilvăneanul August Treboniu Laurian, împreună cu munteanul Nicolae Bălcescu, au început să dea la iveală, din 1845, la Bucureşti, „Magazinul istoric pentru Dacia”, editat în cinci volume.

Muntenii, într-un memoriu, cereau domnitorului Gheorghe Bibescu să lupte pentru înfiinţarea „regatului dacic”. Numele strămoşilor ajungea să aibă semnificaţia unui adevărat program politic: înfăptuirea statului românesc unitar, care răspundea unei necesităţi politice, economice, sociale şi culturale. Astfel, se instituia unirea vamală dintre Muntenia şi Moldova, aplicată de la 1 ianuarie 1848, precedată de convenţia de comerţ din anul 1835.

În anul 1842 tinerii din Muntenia au oferit tronul acestei ţări lui Mihai Sturdza, domnul Moldovei, care însă a refuzat să-l primească, de teama intervenţiei Imperiului ţarist.

(va urma)

 

Posted in Fără categorie | Leave a comment

SARBATORI FERICITE!

CU PRILEJUL SĂRBĂTORILOR DE IARNĂ- CRĂCIUNUL, ZIUA NAȘTERII MÂNTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS, ȘI A ANULUI NOU 2018, CONDUCEREA ASOCIAȚIEI NAȚIONALE CULTUL EROILOR ,,REGINA MARIA” ADRESEAZĂ TUTUROR MEMBRILOR, SIMPATIZANȚILOR, SUSȚINĂTORILOR ȘI SPONSORILOR SĂI CELE MAI CALDE ȘI SINCERE URĂRI DE SĂNĂTATE, BUCURII ȘI DE SPERANȚE ÎMPLINITE!

    MULȚUMINDU-VĂ PENTRU CĂ PERMANENT NE SUNTEȚI APROAPE, LA BINE ȘI LA GREU, ÎN ACTIVITĂȚILE DE CINSTIRE A MEMORIEI EROILOR NEAMULUI ROMÂNESC ȘI A GLORIOASELOR FAPTE DE ARME ALE OSTAȘILOR ARMATEI ROMÂNE, VĂ ASIGURĂM DE ÎNTREAGA NOASTRĂ CONSIDERAȚIE ȘI DE UN MERITAT RESPECT!

    LA MULȚI ANI ȘI SĂRBĂTORI CU BINE!

    BIROUL EXECUTIV CENTRAL AL A.N.C.E.R.M.

Posted in Evenimente | Leave a comment

COMUNICAT DE PRESA AL ASOCIATIEI NATIONALE CULTUL EROILOR ”REGINA MARIA” LA TRECEREA IN ETERNITATE A MAJESTATII SALE REGELUI MIHAI I AL ROMANIEI

This gallery contains 1 photo.

     Asociația Națională Cultul Eroilor “Regina Maria” își exprimă totala compasiune pentru familia regală, profunda tristețe și mâhnire pentru trecerea din această lume în cea veșnică a celui ce a fost ultimul suveran al României, Majestatea Sa Regele Mihai … Continue reading

More Galleries | Leave a comment

Termenul de predare a lucrărilor pentru Premiile „Dragalina” se prelungeşte până la sfârşitul anului 2017.

         Conducerea Asociaţiei Naţionale Cultul Eroilor „Regina Maria”, sub egida căreia se desfăşoară Premiile „Dragalina”, a decis să prelungească termenul de predare a lucrărilor pentru ediţia a IV-a până la sfârşitul anului în curs. Cei care doresc să participe la concurs pot trimite volumele, apărute în 2017, pe adresa ANCERM (Bd. Ion Mihalache nr. 124-126, sector 1, Bucureşti, Cod poştal: 011203) sau le pot depune personal la sediul asociaţiei din Bucureşti.
Reamintim că Premiul „Comandor Virgil Alexandru Dragalina”, în valoare de 1000 de dolari USA, va reveni celei mai valoroase lucrări apărute în anul 2017, având ca domeniu de cercetare participarea armatei române pe câmpurile de luptă ale războaielor din 1877-1878; 1913; 1916-1919; 1941-1945 (analize ale unor bătălii, memorialistică de război, biografii militare, soarta prizonierilor de război, militari dispăruţi de front, monografii ale unor opere comemorative de război etc.). Pentru aceeaşi tematică, juriul va mai acorda un premiu special, în valoare de 500 de dolari.
Gala de înmânare a premiilor va avea loc în luna februarie 2018, la Muzeul Militar Naţional „Ferdinand I”.

Posted in Fără categorie | Leave a comment

S-a întâmplat în 30 august 1877, 30.08 / 11.09

A treia bătălie de la Plevna, una dintre cele mai mari bătălii din Războiul de independenţă; trupele române ocupă puternica redută Griviţa-1; au căzut în luptă maiorul Gheorghe Şonţu (1851-1877), căpitanul Valter Mărăcineanu (1840-1877) şi aproape 800 de soldaţi. Gheorghe Şonţu (n. 1851 – d. 1877) a fost un maior român, erou al Războiului de Independenţă (1877 – 1879). A căzut, în fruntea Batalionului I din Regimentul 10 Dorobanţi pe care-l comanda, la 30 august/11 septembrie 1877, în timpul asaltului împotriva redutei Griviţa 2.În atacul din 30 august 1877, căpitanul Nicolae Valter Mărăcineanu a căzut la datorie în timp ce înfigea pe parapetul redutei turceşti Griviţa drapelul Regimentului 8 linie.

Posted in Cultură, istorie | Leave a comment

Armata Română primită la Oradea cu flori de liliac (20 aprilie 1919)

Ascunse de comunişti şi astăzi prea puţin dezvăluite, aceste pagini de istorie trebuie să fie cunoscute.

Acest general a comandat armata română ce a intrat în Budapesta în 1919, aclamat chiar de populaţia cinstită maghiară, nu de acoliţii lui Bela Kuhn, scăpându-i pe unguri de “binefacerile” bolşevice.

Acest general este amintit şi în memoriile Reginei Maria în opera “Povestea vieţii mele”

 

Întâlnirea noastră cu generalul erou Traian Moşoiu s-a produs atunci când am citit pe placa din holul primăriei că un general român a intrat triumfal în Oradea pe 20 Aprilie 1919, într-o atmosferă de entuziasm şi simpatie populară mai degrabă specifică unor biruitori decât unor cuceritori. Şi mai şocant ne-a părut caracterizarea-pecete pe care savantul Nicolae Iorga i-a placat-o: un ardelean cumplit la înfăţişare şi atitudine, pentru ca să continue că nu ştie ce s-a întâmplat dar adevărata unire a tuturor românilor atunci (20 Aprilie 1919 – n.n.) şi acolo (la Oradea – n.n.) s-a făcut. Am fost preocupat să aflu ce cuprindea o asemenea sinteză formidabilă.

Posted in Cultură, istorie | Leave a comment

Situația și contextul istoric din august 1940

7 august 1940. Cererile revizioniste ale guvernului ungar. „Nu va fi pace și înțelegere sinceră între Ungaria și România fără rezolvarea problemelor teritoriale”.

După ce la 27 iunie 1940, ministrul ungar la Berlin a înmânat lui Ernst Woermann, director ministerial la departamentul politic din Ministerul de Externe, un Memorandum în care se arăta că în condițiile în care România intenționa să facă concesii teritoriale Uniunii Sovietice, guvernul ungar „își ia libertatea să arate guvernului german că o acțiune de acest gen va constitui în mod evident o discriminare flagrantă împotriva Ungariei a cărui efect asupra opiniei publice va duce chiar la consecințe imprevizibile, Executivul de la Budapesta a elaborat, la 7 august 1940, un Aide-mémoire prin care își făcea cunoscute, clar, concis și imperativ, dar în dezacord cu realitatea istorică, cererile revizioniste teritoriale la adresa României, stat independent, suveran, a cărei graniță de vest fusese recunoscută în plan internațional prin Tratatul de la Trianon (semnat și de reprezentanții guvernului de la Budapesta), care confirmase istoricele hotărâri de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918, prin care Transilvania, Banatul, Crișana și Maramureșul, provincii istorice românești, se uniseră cu România.

Posted in Cultură, istorie | Leave a comment

Monumentul eroilor din Bazargic


A avut loc la Bazargic dezvelirea monumentului eroilor Regimentului 40 Infanterie.
Acest monument a fost înălţat cu fondurile adunate de un comitet condus de dl. colonel Petre Stratilat, comandantul Regimentului 40 Infanterie „Călugăreni”.
Monumentul se înalţa impunător în Piaţa Păcii. El era opera sculptorului Iordănescu.
Monumentul prezenta: un grup de soldaţi răniţi sărutănd drapelul şi cerând să lupte până la unul. Deasupra acestui grup statuar, un vultur cu aripile întinse, caută parcă a-i  proteja pe muribunzi.

Posted in Cultură, istorie | Leave a comment