(partea a II-a)
Unirea Principatelor a început la Iași
Unul dintre dezideratele partidei naţionale din Moldova, publicate de Mihail Kogălniceanu în august 1848, la Cernăuţi (Bucovina), era Unirea Principatelor.
În timpul domniilor lui Barbu Ştirbei, în Ţara Românească, şi Grigore Alexandru Ghica, în Moldova, ideea unirii a pătruns adânc în spiritele românilor, pe care domnitorii o susţineau. Astfel, Barbu Ştirbei, într-un memoriu din 1855, trimis marelui vizir, spunea: „Pentru a fi… interpretul credincios al opiniei publice, trebuie să adăugăm că dorinţele unanime ale valaho-moldovenilor cheamă la unirea celor două principate sub un singur cap, chiar dacă acesta ar trebui să fie luat de la una din familiile princiare din străinătate, ceea ce ar cruţa cu adevărat o ţară ce a suferit de încercările alegerilor şi prefacerilor”.
Într-un memoriu trimis Conferinţei de pace de la Paris, la sfârşitul războiul Crimeii (1856), Grigore Alexandru Ghica cerea, de asemenea, în chip hotărât, unirea Principatelor Române. Mulţumindu-i pentru acest gest, divanul Moldovei declara: „Măria-ta ai pregătit calea către mântuirea ţării noastre, căci ai sprijinit şi ai pledat înaintea areopagului european întrunirea Principatelor, principiu de mărire, de glorie şi de temeinică aşezare a acestei ţări”.
Marile puteri europene cer o uniune mai mult formală
Noile divanuri ad-hoc, din Principatele Române, alese în octombrie 1857, după înţelegerile de la Osborne dintre împăratul francez Napoleon al III-lea şi regina Victoria a Angliei, cereau Porţii Otomane şi Puterilor garante:
- respectarea drepturilor Principatelor şi îndeosebi a autonomiei lor în cuprinderea vechilor lor capitulaţii încheiate cu Înalta Poartă în anii 1393, 1460, 1511 şi 1634;
- unirea Principatelor într-un singur stat, cu numele România;
- prinţ străin, cu moştenirea tronului, ales dintr-o dinastie domnitoare a Europei şi ai cărui moştenitori să fie crescuţi în religia ţării noastre;
- neutralitatea Principatelor;
- putere legiuitoare încredinţată unei Obşteşti Adunări, în care să fie reprezentate toate interesele naţiei.
Prin Convenţia prevăzută de Tratatul Încheiat la Paris, în ziua de 7/19 august 1858, s-au hotărât următoarele:
- Muntenia şi Moldova vor purta numele de Principatele Unite;
- la Focşani va exista o Comisie Centrală care va pregăti legile;
- tot la Focşani va exista o Curte de Casaţie comună şi armatele vor primi o organizare identică spre a forma, la nevoie, una singură;
- fiecare ţară va avea domnul său, care va cârmui şi administra cu ajutorul miniştrilor şi va exista o adunare legislativă.
În acest fel, Convenţia devenea noua Constituţie a Principatelor Muntenia şi Moldova.
Conform noii Constituţii, moldovenii au ales ca domn al Moldovei, la 5/17 ianuarie 1859, pe colonelul Alexandru-Ioan Cuza.
Bucureștenii hotărăsc o Unire adevărată a Moldovei și Munteniei
Dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza la București
În Muntenia se vorbea la început de Gheorghe Bibescu şi de Barbu Ştirbei, foşti domnitori. Învingând elementele conservatoare, reprezentanţii partidei naţionale au reuşit să aleagă ca domn, la 24 ianuarie / 5 februarie 1859, tot pe colonelul Alexandru-Ioan Cuza. Un ziarist al epocii, George Valentineanu, scria: „Tot Bucureştiul era în picioare, de la Filaret şi Dealul Mitropoliei până la Băneasa, mişcat de această veste salvatoare şi strigând din rărunchii inimii: Trăiască Unirea! Trăiască Cuza Vodă! Trăiască Roşii şi Albii! Trăiască boierii şi poporul! Bucuria era în culme. Toţi îşi deteră mâna şi se sărutară ca nişte fraţi. Nu mai erau resimţite sentimente separatiste, nu mai erau partide (…). Lacrimi de bucurie ieşeau din ochii tuturor”.
A fost unul din rarele momente de concordie naţională pe care le-au trăit românii în istoria lor.
Prin dubla alegere a lui Alexandru-Ioan Cuza, care a provocat o mare însufleţire în Moldova, Muntenia şi Transilvania, înaintaşii noştri au ştiut să împace textul Convenţiei de la Paris (din 7/19 august 1858), cu dorinţa ţării întregi. Astfel, lupta pentru unire a înregistrat un succes răsunător, dubla alegere însemnând începutul procesului de construire, pe baze moderne, a statului naţional român.
Referindu-se la atmosfera în care s-a votat Unirea Principatelor Române, H. Churchil, consulul britanic de la Iaşi, nota, la 6 februarie 1859: „Alegerea lui Cuza în Ţara Românească a creat un mare entuziasm aici. Se consideră că s-a efectuat un mare pas spre Unirea care va fi înfăptuită, dacă nu i se vor opune măsuri puternice. În jurnalele din Moldova s-a declarat clar că dacă Poarta va îndrăzni să refuze investitura, românii îi vor respinge autoritatea şi, de la primul până la ultimul, îşi vor apăra drepturile până la capăt”.
Evenimentul a avut ecou şi peste hotare, stârnind comentarii elogioase în Franţa, Marea Britanie, statele italiene ş.a. Cunoscutul revoluţionar maghiar Ludwig Kossuth scria că „un astfel de spirit e necesar ca un popor să întemeieze o patrie, dacă a pierdut-o, să şi-o recâştige”.
Sugestivă pentru entuziasmul populaţiei româneşti de pretutindeni, după dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza, este telegrama trimisă domnului de locuitorii judeţului Fălciu: „Fapta pe care Măria-Voastră aţi isprăvit, slobozind neamul românesc din boieresc, munca silită… este atât de mare cât nu o poate scrie niminia. Dumnezeul părinţilor noştri păstreze zilele Măriei Tale ferice. Îl rugăm să ia din zilele noastre şi a copiilor noştri şi să adaoge la ale Măriei Tale, să ne pui la cale până la sfârşit. Rugămu-te, dă-ne voie ca de acum înainte să te numim Părintele cel bine Voitor şi slobozitorul neamului ţărănesc”.
În anii domniei sale (1859-1866), Alexandru-Ioan Cuza a reuşit să desăvârşească Unirea Principatelor şi să dea noului stat, România, o organizare modernă. Rămânea generaţiilor viitoare să acţioneze pentru înfăptuirea Marii Uniri din anul 1918.
