La 4 iunie se împlinesc o sută de ani de la semnarea Tratatului de Pace cu Ungaria, prin care Budapesta a fost nevoită să recunoască, în faţa marilor puteri garante, că nu are nicio pretenţie asupra teritoriilor locuite de români.
Numele Ardeal sau Transilvania nici nu este pomenit în actul oficial din finalul Tratativelor de pace de la Paris, România era certificată ca stat unitar al tuturor românilor.
În pofida actelor de unire plebiscitare exprimate în adunările delegaţiilor la Chişinău, Cernăuţi şi la Alba Iulia – ca să o luăm în ordine cronologică – acest fapt istoric s-a obţinut cu dificultate, prin lungi şi anevoioase tratative, în cadrul cărora s-au adus argumente pro şi contra. Fiecare parte implicată în tratate a căutat să tragă cât mai mult din partea celuilalt, slujindu-şi propriile interese.
În acest balans al argumentelor, la baza căruia stătea, în principal, principiul majorităţii etnice confirmat de realitatea de locuire în întregul spaţiu pus în discuţie, fiecare a adus dovezi. Mai mult sau mai puţin corecte.
În Tratatul de alianţă cu Antanta, România şi-a prezentat condiţionările şi motivaţiile stabilind, pe baza realităţii demografice şi istorice, graniţele de nord-vest aproximativ pe actuala linie de demarcaţie. Acest document oficial acceptat de aliaţi a fost invocat în tratativele de pace. La intrarea în conflict s-a acceptat principiul egalităţii între state.
La Paris s-a considerat că doar cele patru mari puteri – Franţa, Anglia, SUA, Italia – au capacitatea de decizie, fiindcă ele au interese globale. Celelalte state mai mici, deşi au luptat cot la cot cu puterile occidentale, au fost trecute pe linia a doua, ca reprezentând doar interese locale, limitate.
Pentru România şi pentru toate ţările desprinse din fostele imperii, acest tratament a fost limitativ. Premierul englez avea psihologia generată de marea putere colonială şi nu prea înţelegea pretenţiile românilor. Preşedintele Statelor Unite nu prea era la curent cu problemele europene, popoarele mici şi mijlocii care-şi clamau independenţa fiind atât de amestecate de istorie, încât era greu de trasat graniţe între ele.
Ungaria, deşi îşi aplicase sieşi principiul autodeterminării şi se proclamase republică, nu-şi putea înfrânge mentalitatea de popor dominant şi de superioritate nobiliară şi etnică consolidată multe decenii în Ardeal, pe vremea când Ungaria era paşalâc turcesc. În lupta ei pentru recucerirea, într-o formă sau alta, n-a ezitat să recurgă la falsuri grosolane, la argumente rasiale de inferioritate etnică, la hărţi proprii în care o bună parte din localităţile locuite de români, în totalitate sau în majoritate, nu erau consemnate etc.
Dar majoritatea românească reieşea din toate recensămintele lor din ultima sută de ani, de până la Războiul cel Mare, cu tot efortul de a maghiariza nume şi cu toate pierderile etnice (nu foarte multe) pe care românii le-au avut.
Până la urmă, la Paris, românilor li s-a făcut dreptate istorică, recunoscându-li-se dreptul de a-şi organiza un stat care să-i cuprindă pe toţi, în care minorităţile să fie tratate nediscriminatoriu.
Ungaria clamează de un secol că la Trianon i s-a făcut o mare nedreptate. În realitate este doar o „nedreptate” adusă orgoliului de popor dominator, ceea ce ţine de etică şi nu de realitatea istorică. Au pierdut Ardealul şi Slovacia, Voivodina, nu din nedreptate, ci fiindcă nu erau ale Ungariei. Erau sub ocupaţie, teritorii anexate, care înainte de cucerire nu aveau nici picior de ungur în ele.
Prin Tratatul de pace, Ungaria se restrânge în vatra ei istorică, în care ungurii s-au aşezat în evul mediu, năvălind din ţinuturile Asiei, şi şi-au creat regatul.
După o sută de ani, realitatea statală rezultată după Primul Război Mondial, trebuie acceptată ca un fapt real pe care nu l-a putut destructura nici războiul lui Hitler, cu toată încercarea de dictat din Ardealul de nord-est.
Într-o Uniune Europeană democratică, în care toţi acceptăm valorile democraţiei şi avantajele economice, ar fi cazul să ne simţim egali şi să nu mai visăm că lucrurile s-ar mai putea întoarce în vremea când românii ardeleni îşi puneau brâu tricolor, fiindcă le era interzisă afişarea etnică, în ţara lor, Dacia romană.
Colonel (r) Dumitru ROMAN
Cu acest prilej, de mare importanță pentru România, Asociația Națională Cultul Eroilor ”Regina Maria” a realizat o MEDALIE ANIVERSARĂ dedicată evenimentului!
Biroul Executiv Central al Asociației Naționale Cultul Eroilor ”Regina Maria”
